Alexandru Petria – „un diliman cu talent”?!




Numele său are inițialele celui pe care-l face „porc” de câte ori are ocazia (Adrian Păunescu) și face aceeași greșeală gramaticală (să „aibe”) cu personajul care, după părerea lui, „trebuie stârpit grabnic” (Traian Băsescu). Povestește despre sine „chestii searbăde, scrise să fie scrise, de-a trânta, plicticoşenii”: „recunosc că mai fac cu plăcere pipi contra vântului”, „o să-ți țin capul când îți vomiți bila/ dacă ștergi când mai fac pipi câteodată pe colacul de la wc”, „nu mi-e rușine să fac scandal”, „am înjurat (şi pe Dumnezeu, obs. mea) și am dat din mâini revoltat”, „e drept că mai mint, însă numai când trebuie să-mi scap pielea”, „nu mi-am futut mama”…
A avut norocul să fie „sprijinit de Alex Ştefănescu, Romul Munteanu, Daniel Cristea-Enache” ş.a., dar aceștia nu l-au îndemnat spre o corectitudine lingvistică, mai întâi. Cum poți avea încredere în gândirea unuia care pune virgula între subiect şi predicat (”îngeri tereştri,
privesc magnoliile fără să le miroasă”, înainte de gerunziu, de „şi”, de „ori” sau când  i-ul îl pune când prea mult, când prea puțin („cand o să întârzi pe toaletă”, „urechiile îi ardeau”)? Când se prezintă cu o întreagă paletă de cuvinte folosite greșit? -  descusându-l în loc de descosându-l, driblură în loc de criblură, hranul în loc de hramul? El, fumătorul înrăit, nu știe că pluralul chibritului nu este chibrite, iar la tabacheră îi spune tabachieră (dacă spune intenționat varianta italiană, este un globalist lingvist, ceea ce contrastează neplăcut cu manifestantul împotriva corectitudinii politice)! Când, de la un capăt la celălalt, nu scrie „voiam”, ci „vroiam” (cuvânt nerecomandat de DEX, dar… așa este cu nonconformiştii, să îi acceptăm!), împroașcă scrierile cu mizeria „şi că” ori batjocorește propozițiile firești, fără noimă, fărâmiţându-le în două sau trei? Când nu știe să facă acordul genitival („Două bănci imense de beton erau de-o parte și de alta a celor două morminte apropiate”) și face cacofonii de te scarpini în urechi, uneori chiar în cascadă: „din cărţile de fizică, cușca câinelui cum să se bucure”? Și mai sunt, o-ho… câte mai sunt! Unde ești, bunicule Andrei, să-i subliniezi scrierile cu creionul roșu?
Îi place libertatea cuvântului și nu ne-a ferit Sfântul să o exercite pe noi. Surprind laudele care îi sunt adresate, pe modelul: „scriitorul poate să încerce orice, nu există tabu-uri, dacă are talent”! Oameni buni, acest individ a scris: „Ăstora care vorbesc iresponsabil de lovitură de stat sau puci chiar ar merita să le pui pistolul la tâmplă. Să vezi cum se cacă pe ei de frică și încep să se umilească. Apoi să apeși pe trăgaci și din țeavă să iasă apă…”, „am și ucis cu premeditare- speranțele în mine, cinci pisoi negri lângă un pârâiaş la ţară”, „SINGURA FAPTĂ ONORABILĂ E CRIMA” (subl. mea)!
Acest „poet extraordinar”, cum este definit de Liviu Ioan Stoiciu, crede  că „a fost primul scriitor, dintre cei care contează, care a publicat literatură pe Facebook”. Poate un scriitor care „contează” la… „aşa, nu!”,  pentru că aspectele sale particulare de viață nu impresionează pozitiv umanitatea. Dacă este primul undeva, chiar singurul! este când se crede egalul lui Dumnezeu și chiar mai presus, întrucât Îl… amenință! („lasă duma despre cuviinţă, atenție că te judeci pe tine”). 
Dacă s-a bazat că este suficient să ai o experiență de trăire și capacitatea de a lua de colo, de colo pentru a scorni niște povești „neparalele cu viaţa”, adică povești veridice, dar fără să fie reale, cu pretextul că înfățișează realitatea acestui timp și fără să încerce a demonstra ceva cu ele - („Intentionez să prezint cititorilor mei o lume, o realitate, nu un mesaj”), îşi risipeşte inutil nisipul din clepsidră scriind. Vrea că cititorul să simtă această realitate, numai că, pentru a accesa compartimentul simțirii, îți trebuie multă subtilitate, măiestrie și multă, multă, multă muncă, nicidecum să răstorni pe pagină cuvinte cu roaba, chiar dacă este aceea „uitată în ploaie de zidari”, ori să le înșiri, ca la poliție, când se dă cu subsemnatul. Între „declaratia” la poliție a unui personaj și celelalte scrieri, poetice chiar, nu există diferențe semnificative, ca rostogolire artistică a cuvintelor, care, de multe ori, dau senzația că aparțin dicționarului tehnic! Ceea ce demonstrează un evident paralelism cu literatura. De altfel, personajele sale „scornite” parcă sunt fiii aceleiași mame, fapt respins, din cauza monotoniei, de scriitorul care produce capodopere – pe fond, se ratează ocazia de a oferi un spectacol al diversității limbii formatoare de oameni unicat. Dacă am vizualiza urma lăsată pe hârtie de șirul lui de cuvinte, am avea linia lăsată de un bou comunal pe drum, care se întoarce agale de la grajdul cu felinar. Și asta întrucât cel „care scrie inteligent”, după Alex Ștefănescu, scrie dintr-un unghi fals, scrie vorbe-pișate, neinteligente, când avea ocazia, aprofundându-și trăirile, să înțeleagă și să reliefeze o taină a lumii.  
Tolstoi a zis că, iubind o femeie, iubești 1000 de femei. „Fenomenul Alexandru Petria” (după  Ștefan Doru Dăncus) trebuie să  se culce cu 1000 de femei pentru a se sătura de iubirea pe care o femeie o poate oferi. Am convingerea că dacă ar strânge în brațe toate femeile pământului, tot nu ar fi fericit - ( „Pană acum n-am reușit să-mi dau seama ce este fericirea. Am avut doar mulțumiri momentane”). Așadar, „geniul (nostru) mediu” (sic!) scrie despre dragoste, dar nu știe să ne învețe ce este fericirea. În condițiile în care afirmă că, făcând sex, îi iese „poezia, gen”! Da, poezia are nevoie și de „genul” acesta de explorare, dar să aibă o învățătură majoră. Comoditatea suprapusă pe lipsa talentului prizonierează creatorul în stratul superficial al creației, strat care, aici, abundă de povești cu multe femei răsturnate pe patul unui apartament situat la etajul 3, în orele când rămâne liber, povestiri ce pun accentul pe grozăvia facerii sexului, sugerându-se, parcă, superioritatea masculului respectiv numai pentru că a dat, precum câinii, limbi unor babe sau că i s-a făcut felație, când, omul superior, după ce primea semnale că femeia îl părăsește („te am în coada ochiului cred că încerci să mă părăseşti”), era cazul să ne descrie măcar mediu-genial cum trăiește suferința părăsirii stând pe un fotoliu fumând lucky strike și ce înseamnă dragostea abordată strict animalic. Dar nu o face și pentru acest motiv îl las corigent la literatură.  
Este strigător la cer să constați că un om care se laudă că are (biiip!) nu dovedește decât să atragă femei până la pat, pentru a-l părăsi cât mai repede cu putință („nu mă puteam lăuda cu femeile mele, care toate au excelat în talentul de-a mă părăsi”).  Femeile au nevoie de altceva de la un bărbat, iar A.P., dacă se confundă cu personajele sale în real, nu a citit cartea care să îl îndrume, a răsfoit (încă de la grădiniţă!) reviste porno. Pentru a ne convinge dacă el scrie poezie sau nu, „să vedem diferenţa”, după cum ne îndeamnă Daniel Cristea-Enache să facem cu „excelenta proză a lui Alexandru Petria”) şi să înţelegem de ce părăsesc femeile bărbaţii citind „o poezie cu fibra ancorată în imediatul vieţii” (Menut Maximinian) şi un fragment din alt poet, cu tematică asemănaătoare: „hai că-s la duş,/ uşa băii rămâne întredeschisă,/ apa loveşte gresia albastră,/ citeşte revistele de pe măsuţă, sunt două degete de coniac/ în frigider, please prosopul din dulap, de sub cămăşile de noapte,/ cade apa pe fese, te scarpini pe cea dreaptă – sub aluniţă,/ e tihnă, oare să mă vâr sub duş,/ sigur că atunci când eşti gata,/ am reţinut că nu suferi duşul în doi,/ calculatorul a început să funcţioneze ciudat,/ coniacul a ajuns la fix, gustul lui a rămas pe limbă,/ nu văd uşa, curge apă din monitor,/ dau restart” („curge apa”, Alexandru Petria ); „Ce-adânc rimează ochii-ţi cu cerul vast de vară, / Şi buzele sunt rima suavei aurori,/ Iar duhul, panoplie de foc, fără povară, / Stă-n carne, cu lumina, aşijderea surori.../Cum se mlădie versul grumazului, răsare/ Un istm de frumuseţe, să lege-n armonii/ Nemuritoare strofă a pieptului, din care/ Ies braţe-ngemănate, ca două melodii:/ Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi iei,/Cu glorioase coapse, sonetul când închei” (CCXVIII- Vasile Voiculescu).
 „Marele poet Alexandru Petria”, după Raoul Weiss, mărturiseşte că o singură persoană i-a marcat existenţa: Maica Tereza - („Citind despre viaţa ei, l-am găsit pe Dumnezeu. Înainte eram sceptic) -, că el crede în Dumnezeu, „dar nu în Dumnezeul constipat descris de popime.”  Mă întreb cum poţi să crezi în El şi să îţi placă apa din acvariul preacurviei? Dumnezeul lui nici nu este din sfera creştinătăţii. Biblia îi este somnifer si posedează femeile sub privirile lui Iisus! Această lucidă-inconştienţă depăşeşte în grozăvie legenda erecţiei în biserică! Iubirea este un ritual sacru, prin iubire se poate ajunge la Dumnezeu, dar prin iubirea pură dăruită de cea pe care o iubeşti. Poezia ieşită dintre picioarele unei femei uşoare nu poate fi decît o poezie-prostituată. O scriere cu bulină galbenă nu poate ascunde capodopera pe care o caut, iar cel care se coboară atât de jos, scriind-o, nu poate fi în acelaşi timp şi pe marile înălţimi. Poezia acestui diliman poate fi un virus în criza de natalitate, merge la golani, să se excite şi să călărească, apoi, femeile - poate se lasă cu copii! Astfel de poezii erau bune pe timpul lui Alexandru Macedon, să fie citite în jurul focului, după ce mercenarii săi obţineau victorii şi urma prădarea de bunuri a învinsului şi violurile de rigoare.
Petria este încredinţat că „în poezia de dragoste acum nu se face dragoste” şi s-a gîndit să ne prezinte el ipostaze ale sexului, cu versuri prozaice şi descrieri filmice licenţioase. Curios este că s-a analizat, a constatat că „nu poate să-şi vadă viaţa nici de departe” şi, totusi, a scris! Când, din cauza acestei neputinţe, nu poate avea o imagine de ansamblu asupra vieţii, ceea ce înseamnă că, scriind, a riscat să trimită în lume nişte nimicuri ştiind sau neştiind că actul artistic nu înseamnă fotografie ori… înainte–înapoi, de unul singur sau în doi!
Mă îngrijorează că Literatura îşi încarcă pînă la refuz rafturile cu ştifturi. Deja s-a scris mai mult decît poate citi un om pe timpul vieţii. Criticii literari ar trebui să ofere cititorilor o triere valorică a literaturii, cu explicaţia elementară „de ce”, pentru a se purcede la o triere şi în rândul acestora, când recomandările se dovedesc neprofesioniste.
Daca autorul analizat aici este puştiul din scrierea cu bunicul Andrei, căruia i s-a spus: “eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul”- (în urma unei analize chimice, eu am această certitudine) -, Alexandru Petria este un veleitar.